kpfztg

Odată, într-o zi obișnuită, cu nimic remarcabilă, îmi vedeam de treburile mele pe teritoriul gospodăriei comunale. Țevi-cuști — construcții masive din metal, împletite cu țevi de diferite diametre. Acolo, eu, eroul timpurilor noastre, pufăiam benzină.

Stăteam în cockpitul unui bolid de Formula 1. Puterea motorului de sub capotă se simțea fizic — vibrația pătrundea în fiecare celulă a corpului. Pe ecranul din fața ochilor ardeau cifrele: „Poziția 4”. Inima bătea sălbatic în unison cu urletul motorului. Startul cursei!

Primii metri — și simt deja cum mașina răspunde la fiecare mișcare a volanului. În față — trei bolizi. Unul câte unul devin ținta mea. Prima depășire — lină, calculată: aleg momentul când adversarul intră în viraj și ies în față pe traiectoria exterioară. Tribunele explodează în ovații. A doua depășire e puțin mai grea: adversarul nu vrea să cedeze, dar găsesc o crăpătură îngustă și mă strecor, aproape atingând aripa lui spate. A treia — un sprint hotărât pe linie dreaptă: accelerație maximă, acul vitezometrului se târăște spre limită, și iată-mă deja în față.

„Keșmeș! Keșmeș!” — scandează tribunele. Numele meu răsună deasupra pistei, ecou în cască. Nu pot crede: mă recunosc, țin cu mine! Adrenalina dă pe dinafară, dar mă țin sub control — cursa nu s-a terminat încă.

În minutul cinci are loc ce e mai interesant. În față — pilotul lider. Bolidul lui parcă e lipit de pistă, dar simt: am o șansă. Câteva tururi mergem în luptă strânsă, fiecare caută slăbiciunea în manevrele adversarului. Și iată — momentul! El greșește ușor la ieșirea din șicană, iar eu, fără să stau pe gânduri, arunc mașina în atac. Depășire! Tribunele literalmente explodează de șoc și încântare. Țipete, fluierături, aplauze — totul se contopește într-un vuiet unic.

Ultimii metri ai pistei. Mă concentrez pe linia de sosire. Acul vitezometrului îngheață la marcajul maxim, mașina parcă zboară deasupra asfaltului. Și iată — finișul! Trec linia, și în aceeași clipă deasupra capului explodează un foc de artificii. În aer se înalță cupa — strălucitoare, scânteind în razele soarelui. Sunt învingător!

Deschid ochii și înțeleg: totul a fost doar o vedenie fantasmagorică. Sunt în continuare pe teritoriul gospodăriei comunale. Mă uit în jur și cu groază realizez că atârn de o țeavă, înălțimea — vreo cinci metri. Sub picioare — o mlaștină sinistră: apă fierbinte, amestecată cu așchii de lemn și tot felul de deșeuri ale existenței umane. Un pas nechibzuit — și căderea e inevitabilă.

Acestea sunt aventurile mele de vară, iar acum la server, serverul e top, mi-a plăcut tot, am fost un bun comandant care comanda o ceată de pușcăriași adevărați, acolo cei mai duri pușcăriași ai Rusiei, fiecare cu câte o ștangă, și nici măcar nu le ascund, dimpotrivă, le țin în mână.